Uneori bunatatea unui om este palpabila si nu prea-s cuvinte sa explici asta.

image

Am cunoscut o persoana care stie ce isi doreste de la viata. Nu sunt planuri mari, inca, dar stie cu siguranta cu ce poate contribui ea sa faca ceva bun pentru altii. Evit sa o numesc fetita in ciuda faptului ca are 11 ani, dar e printre putinele persoane mature care m-a facut sa ma gandesc de doua ori inainte sa ma enervez, sau sa ma bucur, sau sa judec..

Ea mi-a spus ca nu stie exact ce vrea sa devina pentru ca e prea devreme sa spuna un lucru cu certitudine de acum. Dar stie ca nu va lasa pe nimeni trist, nu va lasa pe nimeni demoralizat, si nu va lasa pe nimeni in pace pana nu pleaca de langa ea doar cu zambetul pe buze.

Pe langa faptul ca m-a uimit prin ceea ce transmitea inca de cand o vazusem, am ascultat-o cantand ceva care m-a facut sa plang. Si lucrul asta chiar nu se intampla prea des, in special cand sunt muuulte alte persoane in jur. Fara doar si poate mi-a redat zambetul. M-a facut fericita si mi-a dat speranta.

Cel mai important lucru pe care l-am invatat, este sa nu judec. Unii oameni sunt rai cu un motiv, si buni din acelasi motiv. Nimeni altul decat persoana in cauza nu cunoaste motivul, iar daca nu il impartaseste e fix problema lui. Dar asta nu inseamna ca tu trebuie sa raspunzi cu aceeasi moneda. Mai bine pune-ti o dorinta si arunc-o. (Zic asa doar pentru ca nu imi permit sa vorbesc urat cand scriu despre cineva superb.)

Nu cunosti pe nimeni. Chiar nu ajungi vreodata sa intelegi pe cineva in totalitate, si cu atat mai mult asta nu inseamna ca esti in masura da judeci pe cineva oricum s-ar fi comportat el cu tine. In fine, asta e deja alt subiect. Articolul este dedicat strict acelei persoane.. La final mi-a oferit o poza cu ea. (E o poveste lunga despre cine e, ce face si cum am dat de ea si nu intru in detalii, important e ca s-a intamplat.)

Am ramas placut surprinsa de sentimentele pe care mi le-a lasat un zambet. E vorba doar de o poza. O fotografie in care zambea si atat. Dar nu pot descrie cat de frumos zambea, cat bine mi-a transmis. Nu era ca ala ‘pentru poza’, era sincer, era din toata inima, era genul ala de zambet pe care vrei sa il imparti cu toti, fericirea aia radianta care te face mai frumos si mai bun.

Iti multumesc pentru tot!

Photo: Tumblr

cugetariinmiezdenoapte

Vezi tu, intotdeauna am fost o persoana timida, insa nu pot da vina pe gene, pe faptul ca asa m-am nascut si poate asa trebuie sa fiu. Partea proasta in chestia asta e ca daca nu te nasti cu nevoia de a te exterioriza, ceea ce ar fi cat de cat omenesc, sau cu dorinta de a realiza lucrul asta, ramai cu aceleasi obiceiuri de rahat, nereusind sa te adaptezi asa cum trebuie. Am avut nevoie de saispe ani si o adolescenta nu tocmai rupta din filme ca sa realizez ca unul dintre principalele scopuri ale noastre, ca oameni, este sa invatam sa interactionam intr-un mod suficient de simplu incat sa putem sa ne apropiem de iluzia fericirii.

In momentul de fata inteleg pe deplin persoana care spunea ca in spatele unui zambet sunt ascunse multe. Sunt printre putinii oameni care ies cu zambetul pe buze din situatiile nefavorabile in care soarta ii introduce. Dar din pacate pentru mine, am stat atat de mult sa ma gandesc la toate circumstantele din a mea scurta viata, incat m-am infundat intr-un nivel pe care nici nu credeam ca il am. Sper din tot sufletul ca asta sa se datoreze doar varstei, si ca pana pe la douazeci si ceva de ani, sau indiferent in cat timp, sa ma descopar pe deplin, sa nu mai am parte de surprize, sa gasesc ceea ce imi place cu adevarat si sa ma lupt pana mor ca sa il ating.

Cu greu m-am apropiat de persoane, si cu mult mai greu am gasit in mine posibilitatea de a vorbi cu cineva despre problemele mele. Am citit mult, lucru care mi-a adus mai mult rau decat binepentru ca am incercat sa evit sau sa depasesc viziunile comune ale celor ca mine, mi-a reusit chiar sa reproduc in modul favorabil mie anumite principii, si din pricina felului meu de a fi, sa le schimb, sa fie diferite asa cum inca de la vreo trei, patru ani imi doream. Dar am avut si ghinionul de a ma indragosti de cineva si de a ma exprima in fata cuiva cum nu o mai facusem inainte si cum nici nu stiu daca o sa o mai fac vreodata. Si spun ghinionul pentru ca a fost mai tarziu decat ar fi trebuit. Si cum era si firesc pentru cei care mi se aseamana, asa inchisi cum spuneam mai devreme, perioada ce a urmat dupa eveniment, nu am facut altceva decat sa situez obiectul in cauza in mijlocul universului meu si de acolo sa pornesc spre ceea ce imi propusesem initial.

tumblr_m4piw0IuDI1r0mn2co1_500

Nu e un lucru rau, dar teoretic vorbind, odata indragostit chiar nu te mai poti intoarce la vechiul tu, oricat ai incerca. Deoarece practic e cu mult mai urat pentru ca: sentimentul ala nu trece, te inchide si mai mult chiar daca iti ofera mii de senzatii pe care inainte nu le intalneai, si te face sa simti ca traiesti.. intr-un fel. Si asa cum spuneam, sunt una dintre cei care pun sentimentele pe primul loc, apoi stau si analizeaza fiecare particula din cele intamplate si isi creaza noi probleme de la care pornesc spre alte ipoteze si bla bla bla. Cel mai grav lucru pe care l-am facut e ca mai-am pus fericirea in mainile acelei persoane si acum absolut toate gesturile in privinta acesteia par perfecte.

Nu stiu daca vreodata in viata am sa ma mai intalnesc cu acea persoana si cu toate astea imi place, ca majoritatea persoanelor de altfel, sa hiperbolizez situatia in care sunt pusa, sa fac o drama a existentei din faptul ca simt ceva pentru cineva. Poate viata nu e chiar asa cum cred eu, si nu ar trebui sa fac o aluzie atat de mare asupra fericirii mele, ca fiind doar langa o anumita persoana. Poate ar trebui sa las de la mine mult mai mult, sa las pretentiinte la o parte si sa ma multumesc cu ceea ce mi se ofera indiferent daca e ceea ce caut sau nu, sa let it be cum s-ar spune..

Dar imi sta in fire sa indepartez persoanele care nici nu imi imaginez cum vor sa mi se apropie. Bineinteles pentru ca cica iubesc. Poate nu e chiar asa. Poate nu in asta consta fericirea. Si mai mult ca sigur chestia cu o singura dragoste pentru fiecare e absurda in condintiile in care mai exista miliarde de oameni pe langa. Si cu toata harababura asta in minte, avand in subcontient zidita ideea ca nu putem sa trecem peste sentimentele care ne leaga de o persoana, ne inchidem in noi mai mult decat e cazul, facem tot posibilul sa ajungem sa ne uram pentru ca alaturi de cel pe care il consideram totul nu a mers, uitam sa ne legam de alte aspecte ale vietii, cum ar fi timpul ramas.

Presupunand ca acestea sunt ultimele minute pe care le traiesc, nici nu ma sinchisesc sa fac din ele ceva de neuitat. Fac umbra fara niciun rost planetei, nu sunt o persoana demna de citit, si din cate se vede am o parere de invidiat despre propria persoana. Si da, chiar sunt o persoana din cate spune certificatul de nastere. Exagerez si cand scriu toate cacaturile astea, ar trebui sa las viata sa decurga ca o adiere usoara, sa imi fixez anumite teluri dupa care sa ma ghidez si atat. Sa nu mai exagerez. Poate chiar nu e asa cum cred eu. Poate, poate.. mai am multe de invatat de la lumea asta vicioasa. Sau poate nu. You never know until you try or die.