Astazi la ora 03.25 mi-e mult mai dor de tine decat mi-a fost ieri, aceeasi ora.

Prefa-te ca nu auzi, prefa-te ca nu vezi, prefa-te ca uiti. Nimic din ce credeai pana acum nu conteaza. Doar momentele astea. Ochii aia care se deschid doar ca sa te mai priveasca putin si dupa adorm la loc.

Am fost suficient de nebuna sa cred atat de tare in asta, incat s-a intamplat. Dar..
image

Cea mai mare problema a mea e ca mereu fortez lucrurile, mereu sunt impacientata, mereu ma arunc inainte sa verific parasuta. Si nu am de ce. Sincer vorbind ma tem de doua lucruri in momentul de fata: ori ma maturizez, ori innebunesc. Si asta pentru ca acum incep sa mi se puna gandurile in ordine. Totul devine cat se poate de ordonat, de logic si de frumos. Nimic nu e intamplator si eu realizez acum ca alergatura asta in care imi impun sa-mi fie mintea nu duce nicaieri. Pentru ca absolut TOTUL se intampla cu un motiv. E minunat cand ai parte de ceva ce chiar iti doresti atunci cand nici nu iti imaginezi.

Ma uit la chestia asta deformata de pe degetul meu si imi spun: „ai rabdare”.

Uneori bunatatea unui om este palpabila si nu prea-s cuvinte sa explici asta.

image

Am cunoscut o persoana care stie ce isi doreste de la viata. Nu sunt planuri mari, inca, dar stie cu siguranta cu ce poate contribui ea sa faca ceva bun pentru altii. Evit sa o numesc fetita in ciuda faptului ca are 11 ani, dar e printre putinele persoane mature care m-a facut sa ma gandesc de doua ori inainte sa ma enervez, sau sa ma bucur, sau sa judec..

Ea mi-a spus ca nu stie exact ce vrea sa devina pentru ca e prea devreme sa spuna un lucru cu certitudine de acum. Dar stie ca nu va lasa pe nimeni trist, nu va lasa pe nimeni demoralizat, si nu va lasa pe nimeni in pace pana nu pleaca de langa ea doar cu zambetul pe buze.

Pe langa faptul ca m-a uimit prin ceea ce transmitea inca de cand o vazusem, am ascultat-o cantand ceva care m-a facut sa plang. Si lucrul asta chiar nu se intampla prea des, in special cand sunt muuulte alte persoane in jur. Fara doar si poate mi-a redat zambetul. M-a facut fericita si mi-a dat speranta.

Cel mai important lucru pe care l-am invatat, este sa nu judec. Unii oameni sunt rai cu un motiv, si buni din acelasi motiv. Nimeni altul decat persoana in cauza nu cunoaste motivul, iar daca nu il impartaseste e fix problema lui. Dar asta nu inseamna ca tu trebuie sa raspunzi cu aceeasi moneda. Mai bine pune-ti o dorinta si arunc-o. (Zic asa doar pentru ca nu imi permit sa vorbesc urat cand scriu despre cineva superb.)

Nu cunosti pe nimeni. Chiar nu ajungi vreodata sa intelegi pe cineva in totalitate, si cu atat mai mult asta nu inseamna ca esti in masura da judeci pe cineva oricum s-ar fi comportat el cu tine. In fine, asta e deja alt subiect. Articolul este dedicat strict acelei persoane.. La final mi-a oferit o poza cu ea. (E o poveste lunga despre cine e, ce face si cum am dat de ea si nu intru in detalii, important e ca s-a intamplat.)

Am ramas placut surprinsa de sentimentele pe care mi le-a lasat un zambet. E vorba doar de o poza. O fotografie in care zambea si atat. Dar nu pot descrie cat de frumos zambea, cat bine mi-a transmis. Nu era ca ala ‘pentru poza’, era sincer, era din toata inima, era genul ala de zambet pe care vrei sa il imparti cu toti, fericirea aia radianta care te face mai frumos si mai bun.

Iti multumesc pentru tot!

Photo: Tumblr

ecsagerări.

Ce faci atunci când toți te îndeamnă să rupi bucata aia din tine? Ai tu puterea să îți faci asta? Poți tu măcar să te gândeşti la cât de gol o să fii după, cât o să îți ia să te reconstruieşti, şi oare o să mai fii vreodată întreg?

Tu ştii că asta te defineşte, asta eşti. Dar încearcă, hai, trage, rupe, aruncă şi începe să cauți materialul potrivit să lipeşti altceva.
image

Ce faci atunci când îți dai seama că nimeni nu a mai empatizat cu aşa ceva, că nimeni nu are habar? Mi-aş da atâtea sfaturi dacă aş fi detaşată de situație, aş încerca să mă fac să mă simt mai bine, dar atât. Nu te ajută nimic.

O dorință ai. Să nu mai fii.

Cum să te conformezi cu ideea că o să mori înainte să uiți? Ştiu că sună bine, dar dacă moartea vine la 90 de ani, fiind secătuit deja de mult timp, de zeci de ani de orice urmă de viață? Cum şi cu ce o să te minți până atunci? Cum o să te păcăleşti, tu pe tine, cum să faci să îți omori gândurile şi sentimentele şi să trăieşti cu rămăşițele, să păstrezi cadavrul în interior pentru totdeauna?

Aşa trebuie să faci, poți, trebuie să şi vrei. Bagă-ți mințile în cap. Ok?

Dacă după ce mori, totuşi trăieşti, ce e eternitatea? Mă sperie. Cândva îți spui că dacă l-ai ține în brațe o eternitate ar fi prea puțin şi acum hai, ține asta în tine, aruncă tot undeva prin interior, las-o să putrezească.

Eşti singurul care crede prostiile astea? Bineînțeles că nu. Poate pe alocuri, în toată lumea, de-a lungul timpului au mai fost persoane care au simțit astfel.

Photo: Tumblr

să fii mai fericit că motive apar sau deja sunt!

Cred in viata si in tot ce tine de ea.

As da orice, as da momente, secunde si ani pentru un singur minut ca asta.

Surprize ca astea nu primesti decat atunci cand ai cea mai mare nevoie si te astepti cel mai putin, nu atunci cand vrei. Esti in sevraj o perioada, dar te obisnuiesti cu ideea ca poate viata te iubeste, ca poate cineva chiar te vrea fericit si rasplatit pentru toate lucrurile prin care ai reusit sa treci si pentru ca nu te-ai dat batut nici macar o clipa. O secunda ca asta e printre putinele pe care ti le vei aminti mereu, chiar daca fix atunci uiti de tine. Ce ironie, nu?

De ce eu? E intrebarea pe care mi-o adresez si sunt sigura ca si-ar adresa-o toti in locul meu. De ce sunt eu asa norocoasa incat sa trec prin asa ceva? Pentru ce sunt rasplatita? Nu ma gandeam ce ceea ce simt nu simte toata lumea. Probabil nu in acelasi moment.
image

E o situatie trista pentru cei ce nu cred in asa ceva. Asta cred ca inseamna sa fii, de fapt, ateu. Sa nu crezi in micile surprize de care ai parte, sa le consideri penibile si sa le tratezi cu dispret. Sa intorci spatele la iubire e pura prostie, inseamna ca esti doar un fierbe-ceapa, egoist fara curaj, fara dorinta de nou, prins doar intre doua ziduri fara alte oportunitati.

Nu si eu. Oricat de ‘penibila’ m-ar considera altii, o sa continui sa savurez din plin senzatia asta, sentimentul, emotia sau cum vrei sa o numesti pentru ca e singurul lucru ce te face sa simti ca traiesti, si prin asta ma refer la faptul ca simti efectiv cum iti bate inima in niste limite pe care nu le mai intalnisei, si cum ti se inunda toate tesuturile cu o caldura ce nu o s-o mai intalnesti in niciun alt loc.

Photo: Tumblr

Nebun după tine

Sara stătea la birou încolţiţă de gândurile-i dureroase. „Sunt o imbecilă”, îşi spuse ea nefericită, uitându-se din când în când spre telefon. Trăgea uneori din ţigara aproape stinsă. Cearta de aseară o omorâse în interior, dar nu-i recunoscuse asta nici soră-sii. Aştepta un semn de la el. Îl aştepta încă de aseară când credea că-şi va cere scuze şi nici nu îşi închipuia în ce fel nenorocit trăia şi el acum.

Era în tren, în drum spre Bucuresti. Ştefan îl întrebă mereu ce-i cu el, dar nu îi dădea un răspuns. Privea adânc pe geamul murdar, privea în gol şi îi era frig. Începe să plouă, dar nu acordă prea multă atenţie.
„Eşti un mare prost, băi ăsta.” zise Ştefan cu un aer superior.
„Sunt.”
Se aşternuse o tăcere bruscă, mormântală. Nimeni din vagon nu îndrăznea să vorbească.
„Aveţi un foc?” întrebă un oarecare. Nu îi răspunse nimeni. Stăteau toţi parcă paralizaţi, cu ochii aţintiţi asupra lui Răzvan. Acesta din urmă, scoase din buzunar telefonul, văzu cât e ceasul şi îl băgă la loc.
„Ce căcat..”
Mai aveau puţin până în Bucuresti. Afară se mai înseninase şi începuseră pe rând să îşi coboare bagajele.
În cămin toate erau la fel cum le lăsaseră. Un fum greu îi cuprinsă după ce intrară în cameră, iar Ştefan se îndreptă grăbit spre geam, să îl deschidă.
„Ce pute aici…”
„Mă duc să îmi fac un duş” strigă Răzvan.

Sara luă telefonul şi o sună pe Irina.
„Unde eşti?”
„În magazin, ajung în două minute. Vrei să îţi iau ceva?”
„Da.. Ia-mi nişte ţigări şi o cola, dacă vrei.”
Aştepta ţigările alea de câteva ore, dar nu îndrăznise să se ducă să îşi cumpere. Rămăsese pe scaunul învechit de la birou, cu gândurile împrăştiate şi telefonul în mână. Se mai uită uneori în oglinda din stânga, băgându-şi mâna prin părul nearanjat.
„Alo..” intră Irina pe uşă, la fel de zâmbitoare cum o făcea întotdeauna. „Da ce-ai mă, fătucă?” întrebă nedumerită, privindu-i tenul palid.
Sara izbucni într-un hohot de plâns, apoi tăcu brusc. Se ridică şi îşi îmbrăţişă soră.
„Nu că ai tu ai înnebunit de tot. Eu ţi-am zis că o să te găsesc odată şi odată aşa. Dacă stai cu capul în cărţile alea. Ce dracu ai mai citit de data asta?” o întrebăIrina pe un ton ironic.
„Taci din gură şi doar strânge-mă tare în braţe. Nu vrei să ştii..”
„Ba cum să nu..”
„Doar taci.. îţi povestesc eu. Acum nu sunt în stare.”
Îi udase umărul cu lacrimi. Se duse spre camera ei, se băgă în pat şi nu mai ieşi de acolo până dimineaţă.
Se ridică greu din pat, îndreptându-se direct spre dulap. Hainele erau dezordonate şi luă din ele prima fusta pe care o văzu.
Irina intră peste ea auzind zgomotul produs de uşile dulapului.
„E 8.. hai la masă”
„Nu, nu mi-e foame. Mănânc când mă întorc.”
„Da’ unde te duci, drăguţă, aşa devreme?”
„Până la firmă. M-a sunat Ana să îmi dea dosarele alea cu angajările. Nu stau mult.” O sărută pe obraz şi plecă în grabă.
Ajunsă repede, o vede pe Ana în faţa scărilor cu dosarele în mâna.
„Scuze, scuze..”
„Ai plâns, zi tu că nu-i aşa”
„Nu.. doar am dormit prea puţin”
„Te ştiu eu, mincinoaso..”

Trecuseră deja câteva zile de la seara cu pricina. Nu voiau să spună nimănui ce se întâmplase. Cert e că toată lumea era îngrijorată.
„Mai ieşim şi noi pe undeva, sau iar stăm în cameră toată ziua?”
„Du-te dacă vrei, că nu te ţine nimeni, da’ eu rămân..”
„Ce dracu ai bă? Ce-ai făcut cu gagică-ta? Iar v-aţi certat?”
„Lasă-mă, mă şi tu acum, nu am făcut nimic..”
„Aa, deci asta e problema..” spuse Ştefan începând să râdă.
„Bă, mare măgar eşti. Nu ştiu cum te suportă Maria.. ”
„Cum să nu mă suporte?! Ne iubim, frumoşi suntem, ce naiba..”
„Dacă şi tu eşti frumos, eu mă fac popă, mă..”
Începură amândoi să râdă. Imediat după, Ştefan îşi luă geaca de pe spătarul scaunului şi plecă. Razvan rămase întins pe patul supraetajat al camerei 205. Era o mizerie de nedescris. La fel şi în sufletul lui. Rămase cu ochii aţintiţi pe tavan, cu telefonul în mâna, de câteva minute de când încerca să compună un mesaj. Nici nu ştia cum să înceapă. Îşi luă cana cu cafea de pe masă şi sorbi uşor cu ochii aţintiţi la clădirea din faţa geamului. Pe balconul din faţă, erau doi, un băiat şi o faţă, fumau. Îşi aduse imediat aminte de săptămână trecută, când era cu Sara pe balconul casei ei. Vărsă cafeaua pe el, îşi dădu tricoul murdar jos, îşi luă repede altul şi ieşi din cameră. Telefonul îi sună de trei ori, dar îl lăsase pe pat şi văzu apelurile abia când se întoarse.

„Hai odată ! Nu te mai întoarce de şapte ori. Lasă că îţi ajung hainele pe care ţi le luaşi..”
” Sunt gata.. Hai că întârziem…”
Se urcară în maşină, şi Irina îşi făcu pornirea în modul în care îi obişnuise pe toţi. Puse o frână bruscă la întâlnirea cu o altă maşină care venea din spate, şi o luă rapid la dreapta. Dădu drumul la radio, dar Sara o întrerupse punând un cd pe care îl pregătise cu câteva zile înainte.
” Hai mai repede …”
Ajunse în benzinărie, se uitau după Bogdan, dar nici urmă de el. Aşteptară cinci minute pe o bancă. Era destul de frig. Abia pe la 7 şi un sfert îşi făcu apariţia. Puse o frână bruscă şi deschise geamul din dreapta. « Haaaai !!!» Se urcară amândouă în maşină. Irina sări la gâtul lui şi îl sărută puternic, în timp ce Sara stătea înghesuită în spate, alături de bagaje. ” Perfect „, îşi spuse ea. Irina dădu muzică la maxim şi porniră în viteză spre Bucureşti.

Ajunseră târziu, pe la 5 după-amiaza. În faţa blocului îi aştepta mama şi doamna Ionescu, vecina de la doi.
” Sărumâna ” strigă Irina repezindu-se la mama ei, apoi la doamna Ionescu. La fel făcu şi Bogdan.
Sara o sărută pe vecină, după o îmbrăţişă puternic pe mama ei fără să spună nimic. Avea o privire tristă şi oftă.
„Scumpa mea, de ce nu vrei să te întorci în Bucuresti. Aici ai toţi prietenii, şi pe Răzvan, pe toată lumea… ”
” Mama, nu mai spune de Răzvan, nu mai suntem împreună.. ”
” Vai de mine, dar cum aşa ? Ce s-a întâmplat ?”
„Ne-am certat, a fost o prostie să fim împreună, mă rog..”
„De ce nu ai spus nimic ?” sări Bogdan.” Mă duceam peste el dacă ştiam..” Irina începu să râdă alături de el.
Se îndreptară spre casă. Mama luă bagajele Sarei şi urcară. Camera ei nu se schimbase prea mult. Nici nu avea cum, având în vedere că nu se mutase de multă vreme. Mama îi făcuse puţină curăţenie şi îi dăduse cu spray-ul de levănţică pe care îl adusese tata din Italia.”Pff, a dat cu prea mult ” îşi spuse ea deranjată. Se schimbă repede, îşi aranjă părul în oglinda prăfuită şi se duse în bucătărie.

Spre seară, Răzvan ieşi pe afară la insistenţele lui Ştefan.
„Bine că mai ieşi şi tu din casă” îi spuse când părăsiră camera.
” Pe unde mergem ?” întrebă plictisit Răzvan.
„Hai să îi luăm şi pe ăia şi să mergem la prostu’ ăla acasă că cică e singur.. Tre’ să te tratăm şi pe tine cumva, să nu mai suferi” Începu să râdă şi îl lovi peste umăr.
Se îndreptară spre Unirea, unde vorbiseră să se întâlnească cu  alţi doi colegi, apoi porniră împreună spre casa lui Alex.
„Ba, ăsta e rănit, ia lăsaţi voi glumele ..” zise Ştefan cu un aer batjocoritor.
„Da ce-ai mă ? Iar te-ai certat cu Oana ?”
” Sara, mă” zise celălalt coleg.
„Aşa, mă, Sara. Ia zi, ce-ai mai făcut de data asta ?”
Răzvan tăcu şi îşi continuă drumul cu capul în pământ. La Alex ajunseseră deja multe alte persoane. Casa era plină de fum şi mirosea a alcool.
” Oo, salut băieţii, hai că pe voi vă aşteptam. Da ce-aveţi feţele astea plouate ?” întrebă Alex, uşor ameţit, cu paharul în mâna. Le dădu şi lor o sticlă şi îi pofti să ia dintre paharele aşezate pe masă. Erau multe persoane necunoscute. Aşa cum obişnuia Alex, chema mereu persoane noi din universitate. O luă de mână pe una dintre fetele care îi stăteau în drum şi se îndreptă spre Răzvan.
„Vezi mă, ce grijă am eu de tine.. Ia uite ce fete frumoase. El e Răzvan. Hai, rămâneţi şi voi aici şi vedeţi ce faceţi mai departe.” Privi în urmă cu un aer şiret, apoi se îndreptă spre un alt grup de prieteni.
Răzvan întinse mâna din politeţe şi se prezentă, cu toate că nu avea niciun chef acum de o petrecere şi cu atât mai mult de vreo fată. Gândul lui era în altă parte. Cu toate astea, îşi petrecu seara alături de Gina, aşa cum se prezentase tipa. Se îmbătă de-a binelea de la toate paharele pe care le băură împreună. Ea îl învita într-o cameră din spatele băii. Încă lucid, îşi dădu seamă ce vroia această Gina să insinueze, dar nu se opuse şi intrară împreună în camera de unde ieşiră abia peste câteva ore.
A două zi se trezi într-un aer închis. Era în cămin. Se uită în patul de sub şi era Ştefan aşezat în modul în care îl găsea mereu după o beţie, cu picioarele pe pereţi şi capul în jos. Se uită la telefon şi văzu că are trei mesaje necitite. Erau de la nişte numere necunoscute. ‘Aşteptam un semn de la tine dar văd că nu ai de gând să faci aşa ceva. G.’  „Ce obsedată .. ” îşi spuse el. ‘Bă vreau să vorbim ceva. Eu sunt sunt în Buc.’ Era de la Bogdan, dar nu cunoscu numărul aşa că sună imediat.
„Alo … văzui mesajul, dar nu ştiu cine eşti..”
„Ăă, salut Răzvane, sunt Bogdan. Ce dracu ai făcut de nu mai ai număru’ meu ?”
„Scuze, bă .. mi-am schimbat telefonu’ şi pe ăsta nu mai aveam niciun număr.. ”
” Aşa mă, uite cum stă treaba, eu sunt în Bucureşti acum, am venit ieri cu Irina şi Sara.”
„Aşa, şi ?”
„Bă, ce aţi făcut mă ? Ce dracu v-aţi certat iar ?”
” Mă de-asta m-ai sunat ?”
„Nu… ia zi, azi eşti liber ?”
„Aaa, da, să zicem, mai pe seară..”
„Vezi că la opt sunt acolo în faţă la cămin..”

Sara intră în sufragerie. Din fericire, Bogdan tocmai terminase de vorbit la telefon.
„Cine era ? ”
„Aa, Gabi, zicea să ne întâlnim să îi dau nu ştiu ce..”
„Irina pe unde e ?”
„Cu doamna D. la magazinu’ ăla de jos. ”
„Aha.. ”
Nu avea deloc poftă de mâncare, dar din cauza unei căderi de calciu pe care o avusese cu câteva zile în urmă, mama îi lăsa mereu pe masă micul dejul. La fel făcea şi Irina când erau în Cluj. Se chinui să mănânce câteva guri, apoi îşi turnă cafea şi se întoarse în camera ei.
Peste câteva minute intră mama. O luă în braţe şi o sărută pe frunte.
” Hai, mamă, povesteşte-mi ce s-a întâmplat, iar te-ai certat cu Răzvan ?”
„Nu, nu ne-am certat. De dată asta ne-am despărţit definitiv.” Se ridică şi se îndreptă spre geam.
„Sunteţi frumoşi împreună. E chiar atât de grav ? Nu puteţi să mai vorbiţi şi voi să mai rezolvaţi ceva ?”
„Nu a fost mai grav decât dată trecută. Sunt doar copilăriile lui. Oricum aşa face mereu. Nu ne potrivim deloc. Mai e şi cu doi ani mai mic decât mine. Eu am o slujba, nu stau după un puşti din anul trei.. Să stea cu studentele lui şi cu mă-sa aia, că tot îi bagă tâmpenii în cap. Tata ce face ?”
” Tata se întoarce pe la patru şi te rog nu schimba subiectul” mama se ridică şi ea nervoasă. „Iar ?! Ce mai are cu voi, de ce nu va lasă în pace, nu o înţeleg pe femeia aia. Nu a făcut decât să îl înnebunească pe băiatul ăla, saracu’.. şi pe tine » se îndreptă spre Sara şi o mângâie cu duioşie pe braţ.
„Las-o în pace. Nu are ea nicio vină, dacă fiu-so e prost şi crede tot şi ascultă tot, mai bine zis…”
„Vorbeşte cu el, mă mamă şi băgă-i minţile în cap. Spune-i că nu ne pasă nouă de situaţia lui. Ce contează, dacă voi vă iubiţi. El e la facultate acum, o să aibă bani când termină, la fel că şi tine, ce contează încă un an de facultate ?”
” Maică-să nu a fost niciodată de acord cu relaţia asta. De doi ani de când suntem.. mă rog, eram împreună, de la început ea tot îi băga în cap ideile astea, ba că e prea sărac şi că eu doar profit de bunătatea lui, ba că nu ştiu ce, ba că nu ştiu cum.. Poate chiar aşa e.. Eu sunt aia tâmpită şi profit de el.. ”
„El te cunoaşte prea bine, doar că încă nu realizează. ”
„Off, dracu m-a pus pe mine să rămân atunci în Bucureşti. Mai bine rămâneam eu la Cluj, la slujba mea, la casa mea, nu îl mai cunoşteam pe el, şi veneaţi doar voi învizită..”
„Aşa a fost să fie, mamă, aşa a fost să fie.. ” o îmbrăţişă şi rămaseră aşa până intră Bogdan în cameră şi le anunţă că Irina e gata. Plecau împreună să facă cumpărături pentru sosirea tatălui. Acesta era în Italia de două luni. Ieşise la pensie şi trebuia să asiste la concursul pentru următorul director al firmei de construcţii.

Era şapte jumate când Răzvan îşi adusese aminte că trebuia să se întâlnească cu Bogdan la opt. Intră să îşi facă un duş, se îmbrăcă rapid şi se grăbi să îl aştepte pe scările căminului. Era deja întuneric şi abia îi văzu maşină când parca în faţa căminului. Îşi puse gluga în cap şi intră lângă el. Se uită drept, cu o expresie serioasă, neclintit.
„Mă ce s-a întâmplat? De ce v-aţi certat iar? Nu încetaţi odată?”
„Nu sunt eu de vină. Nici ea. Pur şi simplu nu mai merge. Eram degeaba împreună.”
„Aa adică tot ce a fost până acum nu contează. Ba, tu uită-te la mine. Fata aia te iubeşte. Rău de tot, bă. Şi e sora Irinei, ceea ce o face mai importantă pentru mine. Şi tu, ar trebui să-i mulţumeşti că se uită la tine şi că ţine atât la tine.” Îi dă un coţ peste umăr, moment în care Răzvan se enervează şi mai rău.
„Tocmai asta e mă.. tocmai asta că vaaai ea se uită la mine. Ce îmi trebuie mie mila ei? Cu ce mă încălzeşte. Suntem din lumi diferite. Ce i se pare atât de ciudat? Eu şi cu ea nu ne potrivim şi nu ne-am potrivit niciodată. A fost o prostie să fim împreună. De la început.” respiră greu.. Bogdan îl ascultă calm.
„Adică tot ce a fost.. a fost o prostie, nu?” Răzvan evită răspunsul. „Adică de atunci de când v-aţi întâlnit, din mai, sau când naiba? Şi acum doi ani.. Şi la mare când aţi fost împreună, şi în Italia, la taică-so, şi aici, şi la Cluj.. Şi nu vă meritaţi. Ok, atunci.. asta e.. eu am încercat doar să îţi deschid ochii.. Nu cred că mai are rost să continuăm.. Mai bine rămâne aşa, nu vă potriviţi şi gata.”
Începuse să plouă, Răzvan coborî din maşină şi rămase neclintit. Îşi aprinse o ţigară dar o stinse repede. Toată învălmăşeală din gândurile lui îl făcură să plângă. Se gândea la tot ce îi spusese Bogdan, la tot ce fusese, la toată povestea lor. Şi regretă din ce în ce mai mult faptul că se culcase cu Gina acum două seri. O făcuse dintr-o prostie, să se răzbune, să se răzbune pe el însuşi, pe cearta cu Sara. „Sunt un bou” reuşea să îşi strecoare printre altele..

Peste câteva zile îi sună telefonul. Era Sara, dar evită să îi răspundă. Ochii i se împăienjeniră imediat şi pulsul îi crescu considerabil, în mai puţin de trei secunde.Răspunde..
„Ăăă, da, Sara, bună..”
„Răzvan, aşa cum probabil ai aflat, mâine mă întorc la Cluj. Şi vroiam să te întreb dacă putem să ne vedem puţin. Din respect aşa că ne cunoaştem, vreau să îmi iau la revedere de la tine.. Alo..”
„Mda, sunt aici… Păi bine, cum vrei, la cât vrei să ne vedem?”
„La cinci e bine? Şi unde?”
„E bine.. nu e nevoie, vin eu la bloc la voi acolo..”
Doamna D. îl vede de la bucătărie. „Sună la interfon!”
Acesta urcă scările ce par a nu se mai termina. Îl cuprind o mie de gânduri, durere şi frică. O adora enorm, dar cum putea să îi spună că o înşelase, chiar dacă tocmai se certaseră. Nu se mai putea rezolva nimic şi fusese doar vina lui. Transpirase.
„Sarumana.. Ăă, Sara e pe aici?”
„Da, da.. e în camera ei, pofteşte.”
Intră în cameră. Cu mâinile în buzunar, cu gluga pe cap şi capul în pământ se aşeză pe pat. Îşi păstrase privirea încruntată şi aşteptă ca Sara să zică ceva.
„Uită-te la mine” spuse ea. Acesta îşi ridică privirea. Sufletul îl durea din ce în ce mai tare văzând zâmbetul naiv al Sarei. Se îndreptă spre el, se aşeză în pat şi îl luă de mâna.
„Răzvan, te iubesc” Acest ‘te iubesc’ era mai mult decât încă un cuţit în rană. „Crede-mă că toate aceste zile au fost un coşmar pentru mine. Uite, toată cearta aia a fost o prostie, eu te iubesc aşa cum eşti. Nu ştiu de ce te învinovăţeşti mereu din cauza situaţiei tale. Ce are.. eşti la facultate, mai ai un an şi termini, nu îmi pasă că acum eşti student.. Nu îmi pasă de nimic. Doar.. ţin la tine, şi te plac pentru ceea ce eşti..”
Răzvan începu să plângă. Se dădu jos din pat şi se puse cu capul pe picioarele ei. „Sara, iartă-mă.. ” Abia îşi găsea cuvintele. „Nu îţi pot spune aceleaşi lucruri… te respect prea tare că să îţi spun asta.. Te… iubesc, dar…”
„Răzvan, te iert, uită-te la mine..” Îl luă de bărbie şi se apropie de el. Îi ştearsă lacrimile şi îl sărută uşor pe frunte. „Te-am iertat deja, nu mai trebuie să îţi ceri scuze..” Acesta rămase mut pentru o clipă, îşi ştearsă lacrimile cu mânecile hanoracului şi se ridică brusc..
„Sara.. eu.. eu sunt nebun după tine, dar.. sunt o javră de om.. Nu mă vei ierta niciodată.. Eu.. eu .. off cum să îţi spun tocmai ţie asta… eu .. te-am înşelat…” Plecă brusc din cameră şi trântind uşa, coborî scările nervos, cu ochii plini de lacrimi.
Sara rămase neclintită cu ochii aţintiţi în pământ. Nu mai avea putere nici să plângă..
Peste câteva zile primi un mesaj. „Iubito, cum aş mai putea să dau ochii cu tine, să te mai privesc, să…” În secunda următoare apăsă DELETE.

Trecuseră deja trei ani de atunci. Trei ani în care ea acceptase în final să iasă la întâlnire cu Radu, un coleg care se rugase mult timp de ea. Acum trecuseră nouă luni de când erau împreună. Şi într-o seară, când se întorceau de la teatru, acesta se aşeză brust în faţa ei şi o luă de mâini.
„Hai să plecat, în Frânta, dacă vrei, în Anglia, în Spania, ce spui, hai să plecăm..”
„Stai.. ce? De ce să plecăm? Eu ştiu.. ne e bine aici..”
„Să ne căsătorim.”
„Să ce?! Dar, Radu, suntem de nouă luni împreună, nu e .. zic şi eu.. cam devreme?”
„Sara, tu .. mă iubeşti?”
„.. Da, te iubesc”
„Şi atunci ce rost mai are, doi oameni, se iubesc enorm, şi ce le mai trebuie până la căsătorie? Spune-mi.. vrei? Vrei să fii soţia mea?
„Off, ai dreptate.. ştiu si eu.. poate e mai bine aşa.. Să o facem si pe asta…Să ne căsătorim.” Îl strânse cu putere în braţe.
Peste câteva luni se aflau în avionul spre Franţa. Erau cât se poate de fericiţi şi îndrăgostiţi.
„Te iubesc prea mult.. doamne.. nu cred că am ajuns până aici cu femeia aceasta perfectă, superbă..”
Sara nu spuse nimic. Îşi aşeză capul pe umărul lui şi aşteptă să decoleze avionul. Pe drum nu vorbiseră prea multe, mai mult aţipiseră. Maşina lui Michelle îi luă de la aeroport. Abia după câteva ore ajunseră la casa pe care şi-o cumpăraseră cu câteva luni înainte. Era un adevărat conac. Era aranjată de un designer angajat de părinţii lui. Aveau o grădina imensă, cu o cărare delimitată de trandafiri şi orhidee. Casa avea o culoare deschisă, pală, cu ferestre albe, scări de marmură şi o uşă imensă. În interior totul era strălucitor. Se intra direct într-o sufragerie uriaşă, cu fotolii şi canapele verzi, tablouri enorme şi scumpe, un şemineu pe care erau aşezate poze cu cei doi din ziua nuntii, o vază scumpă cu flori. Dormitorul era la fel de luxos şi spaţios, un pat gigant, rotund, mărginit de două noptiere bleu, pe tavan un lampadar adus de tatăl lui din Germania, un dulap extrem de mare în dreapta, iar în stânga, fereastra cu perdele argintii, o măsuţa cu farduri şu parfumuri doar pentru ea, pe una dintre uşile dulapului fiind aşezată o haină de blană pe care o primise cadou de la mama ei.

„Iubito.. nu pot sa cred că a mai trecut un an.” spuse Radu aflat în culmea fericirii. O luă în braţe şi o sărută puternic. Se aşezară în patul imens şi desfăcură o sticlă de şampanie.
Sara primi un telefon de la Irina, care abia putea să vorbească din cauza lacrimilor.
„Sara… tata … a făcut inarct. Vino repede.. suntem la spital, dar medicii.. doar hai mai repede..”
Rămase şocată. Îl sună pe Radu, dar acesta era în şedinţă, aşa cum obişnuia în mare parte a timpului. Plecă în grabă spre aeroport. Michelle se grăbea cât putea de tare, dar ajunse abia după două ore. Se duse în grabă să cumpere un bilet. Abia reuşea să vorbească. Spre nefericirea ei, tocmai se dăduseră ultimele două bilete, unei femeie şi fiicei ei. Era atât de disperată încât alergă după ele, încercând să le convingă să îi dea ei biletele. Acum nu mai avea nimic de pierdut. Abia reuşi să le prindă din urmă.
„Doamnă.. doamnă.. sunt cât se poate de disperată, credeţi-mă.. sunt în ultimul hal de amăgită, vă rog… vă implor.. dacă se poate să îmi cedaţi locurile dumneavoastră..” Nu apucă să termine, fiind întreruptă de fiica doamnei.
„Crede-mă, domnişoară.. suntem într-o situaţie groaznică.. abia reuşesc să vorbesc despre asta.. mie.. mi-a murit tatăl săptămâna trecută.. suntem cu moralul la pământ..” Sara începu să plângă şi mai tare.
„Îmi pare rău, v-am amintit de ceva neplăcut, sau s-a întâmplat ceva..? Îmi cer scuze dacă v-am indispus.. dacă..”
„Trec prin aceeaşi situaţie.. Tocmai am primit un telefon de la sora mea.. tatăl meu e la spital.. a făcut infarct..” Se opri brusc.. Nu mai putea să vorbească, îşi înghiţea lacrimile şi abia mai putea să murmure ceva. „Vă dau orice.. bijuterii, bani, orice..”
„Off, domnişoară, suntem într-o situaţie extrem de delicată, vă rugăm să ne credeţi.. nu ştiu cum să facem..” Aceasta fu oprită de mama ei.
„Draga mea..” i se adresă Sarei, ” îţi înţeleg suferinţa.. şi de aceea îţi dau biletul meu..” Sara nu îşi găsea cuvintele să îi mulţumească, o luă de braţ şi se forţă să zică ceva.. „Nu trebuie să spui nimic, drăguţo, doar grăbeşte-te să nu pierzi avionul..
„Vă… vă sunt recunoscătoare cum nu vă imaginaţi.. vă promit că o să ma revanşez, vă promit acest lucru..

Ajunse la Bucureşti în câteva ore. Se întunecase. Abia în taxi apucă să se uite la telefon. Avea cel puţin douăzeci de apeluri de la Radu şi încă atâtea mesaje. Trecu repede peste ele, dar nu îl sună. Era şi el în aeroport aşteptând avionul spre România. Aflase totul de la Irina.
Coborî grăbită din taxi, şi începu să alerge pe scările spitalului. Intră în salonul  unde mama şi Irina erau îmbrăţişate, iar tatăl era de nerecunoscut. Sara izbucni în lacrimi. Le îmbrăţişă pe cele două şi se îndreptă spre patul tatălui. Era atât de slăbit că nici nu semănana cu tata,cel pe care îl ştiuse dintotdeauna. Îi trecură prin minte o mie de gânduri, tata cel de când erau ele mici şi le aducea dulciuri, tata care le dădea cele mai bune sfaturi în adolescenţă, cel în care aveau încredere deplină, care muncise până la ultima putere ca să le ofere ce aveau nevoie şi ce era mai bun, care le învăţase să aprecieze lucrurile mărunte, să muncească şi să fie independente, tata..

Radu ajunse după câteva ore. Era transpirat, toate îl vedeau pentru prima dată cu părul nearanjat, fără cravată, grăbit şi debusolat. O îmbrăţişă şi o sărută pe frunte pe Sara, apoi le îmbrăţişă pe Irina şi doamna D. Stăteau pe culoarul spitalului aşteptând veşti de la medicul de gardă. Radu se repezea să întrebe fiecare persoană care ieşea din salon despre starea socrului său, însă nimeni nu oferea mai multe detalii decât ştiau deja.
Timpul trecea rapid, se făcuse şapte fără un sfert. Afară tocmai se luminase. Nu apucaseră să doarmă deloc. Cu toţii aşteptau o schimbare. Doctorul care tocmai ieşise din tură se îndreptă spre doamna D.
„Starea pacientului nu s-a ameliorat, din păcate, iar momentan nu se poate face nimic. Vreau să aveţi răbdare şi să fiţi tari. Vă puteţi aştepta la orice. Infarctul a fost destul de puternic, iar domnul nu avea tocmai o vârsta care sa suporte acest lucru. Îmi pare rău că trebuie să auziţi asta..” se uită apoi spre fiecare în parte şi îl lovi uşor pe Radu peste braţ, apoi se îndreptă spre ieşire.
Sara intră în salon. Nu se schimbase nimic. Acelaşi aer bolnav, un miros puternic de soluţii dezinfectante şi medicamente, o asistentă care o supraveghea pe tânăra din capătul salonului. Sara se aplecă spre tatăl ei şi îl luă de mână. Acesta întredeschise ochii şi începu să respire mai greu. Se aşeza lângă el şi se apropie de urechea lui. „te iubesc” spuse ea abia abţinându-se să plângă. Tatăl o privi pentru ultima dată, apoi închise ochii. Sara se ridică, stătu pe loc un moment şi începu să ţipe. Asistenta se grăbi să apese butonul de urgenţe de lângă pat şi o împinse pe Sara spre ieşire. Mama şi Irina plângeau în hohote. Îi auziseră ţipătul şi realizară ce însemna. Radu plângea şi el. Îşi luă soţia în braţe şi o strânse puternic. Doi medici intrară alergând în salon. Se auzeau tocmai cuvintele pe care toţi sperau să nu le pronunţe nimeni. Unul dintre medici se îndreptă spre ei şi dădu masca jos. Nu spuse nimic, dar o mângâie pe braţ pe doamna D. Mesajul fusese înţeles. Intrară toţi printre hohote de plâns înconjurând patul. Îl priveau cu duioşie. Era linişte completă şi tot ce se auzea erau lacrimile care aterizau pe cearşaf.

Peste două zile avea loc înmormântarea. Era o zi însorită, dar totuşi friguroasă de septembrie. Veniseră foarte mulţi oameni. Erau cu toţii adunaţi în jurul coşciugului. Doamna D. se sprijinea de Irina şi îşi ştergea din când în când ochii cu o batistă. Slujba se termină destul de repede, apoi se îndreptară toţi cu paşi înceţi spre ieşirea din cimitir. Apartamentul părea acum minuscul. Era plin de cunoscuţi, toţi erau împărţiţi pe grupuri, doar mama se plimba la fiecare mulţumindu-le că au venit. Radu o luă în braţe pe Sara şi rămaseră aşa până când din spatele lui îşi făcu apariţia un tânăr cu părul lung si barbă. Era Răzvan.
„Mă scuzaţi..” se adresă celor doi, moment în care Radu îi dădu drumul şi îşi întoarse curios privirea. Avea un zâmbet trist şi era foarte emoţionat. Radu se îndreptă spre măsuţa de cafea.
„Condoleanţe.. Îmi pare sincer rău..” spuse Răzvan îmbrăţişând-o pe Sara.
„Mulţumesc..” răspunse ea puţin nedumerită şi evită să îl privească.
„Te-ai schimbat.. Şi totuşi ai rămas aceeaşi..”
„Răzvan.. tu nu erai în Anglia?”
„Ba cum să nu.. Dar.. am venit la înmormântare.. trebuia să vin.. am ţinut la dânsul ca la un tată..” Oftă, apoi o îmbrăţişă şi dispăru în mulţime.

Cei doi soţi nu aveau de gând să petreacă prea mult timp în ţară, având în vedere că Radu trebuia sa ajungă în câteva zile la un proiect din Germania. În aeroport ajunseră prea devreme, aşa că Radu se duse să ia două cafele.
„Auzi.. cine era tipul ăla care a venit atunci să vorbeasă cu tine?” întrebă Radu nedumerit şi sorbi din cafea.
„Care?” întreba Sara în timp ce luă cafeaua.
„Ăla care a venit la tine.. după înmormântare.. cu părul lung..”
Sara luă o înghiţitură mare înante să raspundă. „Răzvan.. un prieten mai vechi.. De ce?”
„Am impresia că e şi pe aici.. parcă îl văzusem..”
Aşa şi era. Răzvan avea la aceeaşi oră zborul spre Londra. Radu luă bagajele şi se îndreptară spre terminal. Se aşezară pe scările rulante şi aşteptară să ajungă la etajul principal. Coada de la bilete era interminabilă. Sara privi în spate unde îl văzu pe Răzvan. O privea şi el. Radu nu era atent, dar îi făcu un semn că se îndepărtează.
„Bună, Răzvan.. mi-a spus şi Radu că te văzuse pe aici..”
„Mda.. l-am văzut şi eu..” O privea cu admiraţie. „Sara.. ce .. femeie superbă ai devenit.. mă abţin de mult să îţi spun asta.. simt că încă..” Sara întoarse privirea, iar Răzvan se opri brusc.
„De ce acum?”
„Nu acum.. mereu..”
Sara se uită o clipă la el, apoi se îndepărtă.
„Nu acum.. mereu am fost nebun după tine..”

În mai era ziua Sarei. Aşa cum obişnuia în fiecare an, Radu îi pregătea micul dejun şi îu aducea un buchet de trandafiri. Îi dărui şi o cutie în care era un colier superb cu diamante.
„La mulţi ani, iubito!” şi o sărută îndelung. Sara îi mângâie faţa. „Alături de tine..” adăugă ea zâmbind. Seara, aşa cum deja devenise o tradiţie, luară la restaurant însoţiţi de o altă pereche, prieteni cu care se întâlniseră la puţin timp după ce cumpăraseră casa de aici. Spre sfârşitul cinei, primi un mesaj de la un număr de România. Se gândi că e de la Bogdan, aşa cum obişnuia să îi trimită mereu, spre seară, când îi amintea Irina. ‘La mulţi ani, Sara. Îţi doresc tot binele din lume, dar în primul rând să fii fericită şi iubită. Să ai parte de tot ceea ce ţi-ai dorit dintotdeauna. Am rămas cu imaginea ta imprimată în suflet şi am realizat că probabil o să te iubesc mereu. Te rog să mă ierţi. Răzvan Bărbulescu’ Era bulversată. Adică după toţi aceşti ani are curajul să îi spună asta. Îl iubea enorm pe Radu, dar de fiecare dată când îl vedea, sau când primea un semn de la Răzvan, totul parcă se ştergea cu buretele. Rămase tăcută toată seara.

În serile senine, ca şi aceasta, de altfel, cei doi ieşeau pe mansardă.
„A fost frumos” spuse Radu îndreptându-se spre ea cu o sticlă de vin în mână. Ea privea stelele fără să scoată un sunet.
„Dar ce-ai?” întrebă Radu aşezându-se pe balansoar.
„N-am nimic..” spuse Sara coborându-şi privirea la telefon.
„Te-a sunat cineva, sau ce ai? Că ai tu ceva..”
„Radu, te rog, nu am nimic.”
„Vrei să spui că aşa eşti tu mereu, că aşa ai fost mereu. Niciodată nu-mi spui ce e cu tine.. ce te aştepţi să ghicesc? De la restaurant stai cu gândul în altă parte şi acum îmi spui că nu ai nimic. Dă-o dracu de treabă că am şi eu o limită.. Până când ai de gând să stai aşa? Sau acum ce.. stai cu gându’ la pletosu’ ăla..” Sara îl privi nedumerită. „Da.. ce crezi că nu ştiam că ţi-a dat mesaj? Poate nu îţi spun, dar ştiu mai multe decât crezi. Am aflat eu cine era de fapt ăla..”
Sara se ridică nervoasă. „Radu, eu cu tine m-am căsătorit. Cu tine sunt acum aici. Şi cred că ai înţeles până acum că nu permit nimănui să ţipe aşa la mine.. Din câte tot zici tu că ai aflat.. ai omis un lucru. Află că sunt însărcinată şi abia acum văd că sunt cu însărcinată cu un mare prost..” Apoi o luă in grabă spre scări. Radu privea şocat spre ea. Încercă să mai zică ceva, dar nu se făcu auzit.

Sara luă castronul şi se îndreptă spre micuţa Hannah. Începu să plânga fapt ce făcu ca încercările Sarei de a-i da să mănânce să fie imposibile. Telefonul îi suna în camera cealaltă. Era un număr necunoscut, răspunse. Era un bărbat, care vorbea grăbit într-o franceză stâlcită. După câteva secunde, îşi duse mâna la gură şi începu să plângă. Se schimbă repede, o luă pe fetiţă în braţe şi o duse la doamna Ophelie, o vecină drăguţă care o ajutase de câte ori avusese nevoie. Ajunsă la locul anunţat prin telefon, se uită cu frică spre cel ce zăcea într-o baltă de sânge pe autostradă.
„El e” spuse, izbucnind şi mai tare în plâns. Era Radu. Făcuse accident cu motocicleta, iar ea fusese chemată să recunoască cadavrul. Cu greu îi putea distinge trăsăturile. Era plin de sânge pe tot corpul. Se aplecă spre el şi încercă să îl cureţe pe fată, dar rănile continuau să sângereze. Sirena ambulanţei şi girofarul erau singurele lucruri care se mai vedeau sau se mai auzeau.

Sara decide să se întoarcă în ţară. Trei ani după accident,  îşi cumpărase un apartament în apropiere de mama ei şi se angajase în locul unde îşi începuse iniţial cariera. Într-o sâmbătă primeşte telefon de la mama ei, care o anunţă că vine în vizită cu Irina si Bogdan. Nu termină de vorbit la telefon şi Hannah se îndreaptă alergând spre ea.
„Maman, e cineva la uşă..” alergă apoi spre canapeaua plină de jucării.
„Te sun eu.. Off, nu ţi-am spus să nu mai deschizi la necunoscuţi..” se grăbi să ajungă la uşă.
Rămase neclintită. Ochii îi erau aţintiţi spre cel ce stătea înaintea pragului. Era Răzvan, cu mult schimbat faţă de cum îl văzuse ultima dată. Avea cămaşă, lucru de care înainte nici nu voia să audă. Avea părul scurt, uşor ondulat, se îngrăşase, ochii îşi pătraseră acelaşi albastru închis, avea aceeaşi expresie senină. Se priviră îndelung fără să spună nimic, dar tăcerea fu ruptă de Răzvan, care se îndreptă spre Sara şi o luă în braţe.
„Încă sunt nebun după tine…”
Nu spuse nimic. Sara începu să plângă. Începu şi el.  Tremurau de emoţie, dar rămaseră îmbrăţişaţi multă vreme după.

Remember that !

Puţine persoane sunt capabile să recunoască faptul că iubesc, sau că au iubit şi că a existat o perioadă în care s-au implicat complet alături de cineva şi în acelaşi timp pentru cineva. Nu fac referire la nimeni în special, dar mi se pare o imensă lipsă de curaj, sau mai bine spus laşitate, să nu recunoşti că ai simţit ceva cu adevărat puternic.

Dragostea, pentru mine, e un lucru cu care să te mândreşti şi zic eu, persoanele care chiar cred ca au simţit acel sentiment suprem, sunt cele care au cu ce să se mândrească pe mai târziu, în viaţă şi au ce să povestească. Recunosc că am întânit mai mulţi băieţi decât fete care aveau tendinţa să îşi ascundă teama. Nu cred că există cineva care să trăiască fără frică, pentru cineva sau ceva. Evident, excepţia fiind Chuck Norris :)

Însă pe lângă toate aspectele astea, îi invidiez cu adevărat pe cei care se deschid în faţa celorlalţi şi se lasă ajutaţi. Din nefericire pentru mine, de cele mai multe ori prefer să păstrez anumite sentimente doar pentru mine, fie ele bune sau rele. Mi-ar plăcea să trec peste asta şi să îi las pe alţii să vadă ceea ce am uneori pe suflet, indiferent de reacţia şi părerea lor.

Dar da, recunosc măcar faptul că am iubit. Acum evident că nu cred că ceea ce am simţit atunci a fost sentimentul cel mai profund pe care sufletul meu îl poate îndura, pentru că întotdeauna e loc pentru mai mult. La fel ca mine şi alţi oameni şi-au spus la un moment dat, gata. Nu mai are rost, nu mai merită nimeni atenţia mea, mă închid în mine, fac pe Gică Duru’ şi am încheiat treaba. Asta e o copilărie.

Nu mă schimb pentru că s-a întâmplat un eveniment neplăcut. Merg mai departe, persoane noi cunosc în fiecare zi. Keep your head up !! :)

Iubirea la distanţă

Am întâlnit destul de multe cazuri de relaţii la distanţă. Iar dacă la început mi se părea o prostie, acum am altă părere. Sunt sigură că înţelesesem greşit. Refuzam să cred că astfel de circumstanţe ar face o relaţie să decurgă firesc, în acelaşi mod sau poate chiar mai bine ca o relaţie în care partenerii locuiesc în aceeaşi zonă.

Am înţeles că dacă eşti suficient de capabil să menţii o relaţie la distanţă, ai maturitatea mentală necesară să treci peste toate obstacolele pe care le întâlneşti la tot pasul. Trebuie să ai şi noroc la treaba asta. Dacă întalneşti persoana potrivită, e clar că ar putea dura un timp îndelungat până când cei doi se văd, etc, toate formalităţile. Dar ca în orice caz fericit ai parte şi de gunoaie. E clar că nu toţi partenerii sunt de încredere, indiferent de sex. Să ajungi să cunoşti o persoană aflată la sute poate mii de kilometri distanţă e lucru mare şi nu mulţi sunt capabili de aşa ceva.

E ciudat dar în acelaşi timp plăcut, să ai puterea să rezişti tentaţiei de a claca, de a renunţa la tot ce s-a clădit pe aceşti kilometri, să câştigi încrederea celuilalt şi să nu te laşi ademenit de ceea ce întâlneşti în apropiere. Dar cel mai important este să vrei să rezişti şi să te dedici decât unei singure persoane, indiferent cât de departe e, indiferent câte persoane încearcă să îţi fure inima între timp, indiferent cât de mult mai durează până te întâlneşti cu ea.

Poate greşesc, dar am impresia că aceasta este o iubire cu adevărat sinceră şi profundă. Pentru că pur şi simplu nu te uiţi la fizicul acelei persoane, nici la haine, nu îţi pasă dacă e şifonat, nearanjat, ci priveşti doar prin suflet, ştii că o inimă caldă se află acolo, undeva în lume, şi că aşteaptă la fel de tare ca tine să vă vedeţi. Şi cu cât e mai mare aşteptarea, cu atât mai mult se acumulează pasiunea, eliberată doar în momentul revederii.

Nu am avut parte de o astfel de experienţă până acum, dar sincer mi-ar plăcea. Însă momentan nu sunt complet sigură de curajul care îmi trebuie pentru a începe o astfel de relaţie.