bla bla-uri.

Ultimul an a fost de departe cel mai prost pe care l-am trait pana acum, din toate punctele de vedere. Esecurile si-au facut aparitia pe toate planurile, dar partea buna a lucrurilor e ca, asa cum era de asteptat, m-am schimbat. Si cat se poate de sincer spun ca aveam mare nevoie de schimbarea asta ca sa realizez unele lucruri.

Insa cu toate astea, m-am pierdut de ceva timp, m-am imprastiat in mii de directii pe care inca nu le cunosc cu adevarat, si cu toate incercarile de a-mi modifica putin cursul vietii, se pare ca s-a produs opusul, m-am ratacit si mai rau si nu mai stiu sa revin. Sunt o ciudata, dar asta nu e ceva atat de iesit din comun, se mai intampla. Si totusi ma simt dezlipita de oricare dintre peisajele din jur. E oribil sa simti ca nu faci parte din niciun tablou chiar daca esti si tu pictat. Sunt niste cuvinte grele si poate putini le inteleg, dar din pacate asta simt.

Am cativa prieteni pentru care sunt cat se poate de recunoscatoare. Stiu ca am pe cineva care imi e alaturi si ma asculta atunci cand am nevoie sa vorbesc. Dar asta e cea mai dureroasa parte, cand simt ca nu imi este locul intre ei chiar daca ne cunoastem de multi ani si chiar daca am facut atatea impreuna. Parca nu mai privim in aceleasi directii, ceea ce e normal, dar am impresia ca nu ma mai leaga nimic de ei, ca nu mai rad la ce rad ei, atat de depasita ma simt de aceasta situatiune..

Problema mea, de cand ma stiu, e ca ascund lucruri, ca imi maschez emotiile. Am mii si mii de dubii, ma simt groaznic uneori si prefer sa nu mai spun la nimeni cu gandul ca se mai satura lumea sa auda aceleasi tampenii iar si iar. Si e gresit, ca pana la urma de asta s-au inventat prietenii, sa se innebuneasca unii pe altii cu prostii care mai de care mai neinteresante. De asta imi doresc de ceva timp sa vorbesc cu un necunoscut, pare-mi-se te ajuta enorm sa povestesti tot ce iti trece prin minte unei persoane pe care nu ai mai intalnit-o vreodata si cel mai probabil nici nu o s-o mai faci.

Am dat la un moment dat de cineva care se presupune ca m-a ajutat, dar in final am realizat ca singura care stie raspunsul sunt eu, mai e nevoie doar de cateva cautari. Abia astept sa trec peste perioada asta de rahat, sa ma reagasesc, sa gasesc ceva ce imi place cu adevarat si sa mor pana imi ating scopul, ca altfel nu se mai poate. Nu stiu ce tot e cu mine, ma simt atat de vulnerabila si de lipsita de vlaga. Imi e dor de vechea eu, parca era plina de viata, si multa lume imi aminteste asta. As putea spune ca stiu raspunsul pentru toate intrebarile, dar evit sa o continui cu aceeasi placa penibilo-fantastica la infinit.

Bla bla.

Mi-e tare dor. Poate asta e.

ecsagerări.

Ce faci atunci când toți te îndeamnă să rupi bucata aia din tine? Ai tu puterea să îți faci asta? Poți tu măcar să te gândeşti la cât de gol o să fii după, cât o să îți ia să te reconstruieşti, şi oare o să mai fii vreodată întreg?

Tu ştii că asta te defineşte, asta eşti. Dar încearcă, hai, trage, rupe, aruncă şi începe să cauți materialul potrivit să lipeşti altceva.
image

Ce faci atunci când îți dai seama că nimeni nu a mai empatizat cu aşa ceva, că nimeni nu are habar? Mi-aş da atâtea sfaturi dacă aş fi detaşată de situație, aş încerca să mă fac să mă simt mai bine, dar atât. Nu te ajută nimic.

O dorință ai. Să nu mai fii.

Cum să te conformezi cu ideea că o să mori înainte să uiți? Ştiu că sună bine, dar dacă moartea vine la 90 de ani, fiind secătuit deja de mult timp, de zeci de ani de orice urmă de viață? Cum şi cu ce o să te minți până atunci? Cum o să te păcăleşti, tu pe tine, cum să faci să îți omori gândurile şi sentimentele şi să trăieşti cu rămăşițele, să păstrezi cadavrul în interior pentru totdeauna?

Aşa trebuie să faci, poți, trebuie să şi vrei. Bagă-ți mințile în cap. Ok?

Dacă după ce mori, totuşi trăieşti, ce e eternitatea? Mă sperie. Cândva îți spui că dacă l-ai ține în brațe o eternitate ar fi prea puțin şi acum hai, ține asta în tine, aruncă tot undeva prin interior, las-o să putrezească.

Eşti singurul care crede prostiile astea? Bineînțeles că nu. Poate pe alocuri, în toată lumea, de-a lungul timpului au mai fost persoane care au simțit astfel.

Photo: Tumblr

să fii mai fericit că motive apar sau deja sunt!

Cred in viata si in tot ce tine de ea.

As da orice, as da momente, secunde si ani pentru un singur minut ca asta.

Surprize ca astea nu primesti decat atunci cand ai cea mai mare nevoie si te astepti cel mai putin, nu atunci cand vrei. Esti in sevraj o perioada, dar te obisnuiesti cu ideea ca poate viata te iubeste, ca poate cineva chiar te vrea fericit si rasplatit pentru toate lucrurile prin care ai reusit sa treci si pentru ca nu te-ai dat batut nici macar o clipa. O secunda ca asta e printre putinele pe care ti le vei aminti mereu, chiar daca fix atunci uiti de tine. Ce ironie, nu?

De ce eu? E intrebarea pe care mi-o adresez si sunt sigura ca si-ar adresa-o toti in locul meu. De ce sunt eu asa norocoasa incat sa trec prin asa ceva? Pentru ce sunt rasplatita? Nu ma gandeam ce ceea ce simt nu simte toata lumea. Probabil nu in acelasi moment.
image

E o situatie trista pentru cei ce nu cred in asa ceva. Asta cred ca inseamna sa fii, de fapt, ateu. Sa nu crezi in micile surprize de care ai parte, sa le consideri penibile si sa le tratezi cu dispret. Sa intorci spatele la iubire e pura prostie, inseamna ca esti doar un fierbe-ceapa, egoist fara curaj, fara dorinta de nou, prins doar intre doua ziduri fara alte oportunitati.

Nu si eu. Oricat de ‘penibila’ m-ar considera altii, o sa continui sa savurez din plin senzatia asta, sentimentul, emotia sau cum vrei sa o numesti pentru ca e singurul lucru ce te face sa simti ca traiesti, si prin asta ma refer la faptul ca simti efectiv cum iti bate inima in niste limite pe care nu le mai intalnisei, si cum ti se inunda toate tesuturile cu o caldura ce nu o s-o mai intalnesti in niciun alt loc.

Photo: Tumblr