ecsagerări.

Ce faci atunci când toți te îndeamnă să rupi bucata aia din tine? Ai tu puterea să îți faci asta? Poți tu măcar să te gândeşti la cât de gol o să fii după, cât o să îți ia să te reconstruieşti, şi oare o să mai fii vreodată întreg?

Tu ştii că asta te defineşte, asta eşti. Dar încearcă, hai, trage, rupe, aruncă şi începe să cauți materialul potrivit să lipeşti altceva.
image

Ce faci atunci când îți dai seama că nimeni nu a mai empatizat cu aşa ceva, că nimeni nu are habar? Mi-aş da atâtea sfaturi dacă aş fi detaşată de situație, aş încerca să mă fac să mă simt mai bine, dar atât. Nu te ajută nimic.

O dorință ai. Să nu mai fii.

Cum să te conformezi cu ideea că o să mori înainte să uiți? Ştiu că sună bine, dar dacă moartea vine la 90 de ani, fiind secătuit deja de mult timp, de zeci de ani de orice urmă de viață? Cum şi cu ce o să te minți până atunci? Cum o să te păcăleşti, tu pe tine, cum să faci să îți omori gândurile şi sentimentele şi să trăieşti cu rămăşițele, să păstrezi cadavrul în interior pentru totdeauna?

Aşa trebuie să faci, poți, trebuie să şi vrei. Bagă-ți mințile în cap. Ok?

Dacă după ce mori, totuşi trăieşti, ce e eternitatea? Mă sperie. Cândva îți spui că dacă l-ai ține în brațe o eternitate ar fi prea puțin şi acum hai, ține asta în tine, aruncă tot undeva prin interior, las-o să putrezească.

Eşti singurul care crede prostiile astea? Bineînțeles că nu. Poate pe alocuri, în toată lumea, de-a lungul timpului au mai fost persoane care au simțit astfel.

Photo: Tumblr

Anunțuri

să fii mai fericit că motive apar sau deja sunt!

Cred in viata si in tot ce tine de ea.

As da orice, as da momente, secunde si ani pentru un singur minut ca asta.

Surprize ca astea nu primesti decat atunci cand ai cea mai mare nevoie si te astepti cel mai putin, nu atunci cand vrei. Esti in sevraj o perioada, dar te obisnuiesti cu ideea ca poate viata te iubeste, ca poate cineva chiar te vrea fericit si rasplatit pentru toate lucrurile prin care ai reusit sa treci si pentru ca nu te-ai dat batut nici macar o clipa. O secunda ca asta e printre putinele pe care ti le vei aminti mereu, chiar daca fix atunci uiti de tine. Ce ironie, nu?

De ce eu? E intrebarea pe care mi-o adresez si sunt sigura ca si-ar adresa-o toti in locul meu. De ce sunt eu asa norocoasa incat sa trec prin asa ceva? Pentru ce sunt rasplatita? Nu ma gandeam ce ceea ce simt nu simte toata lumea. Probabil nu in acelasi moment.
image

E o situatie trista pentru cei ce nu cred in asa ceva. Asta cred ca inseamna sa fii, de fapt, ateu. Sa nu crezi in micile surprize de care ai parte, sa le consideri penibile si sa le tratezi cu dispret. Sa intorci spatele la iubire e pura prostie, inseamna ca esti doar un fierbe-ceapa, egoist fara curaj, fara dorinta de nou, prins doar intre doua ziduri fara alte oportunitati.

Nu si eu. Oricat de ‘penibila’ m-ar considera altii, o sa continui sa savurez din plin senzatia asta, sentimentul, emotia sau cum vrei sa o numesti pentru ca e singurul lucru ce te face sa simti ca traiesti, si prin asta ma refer la faptul ca simti efectiv cum iti bate inima in niste limite pe care nu le mai intalnisei, si cum ti se inunda toate tesuturile cu o caldura ce nu o s-o mai intalnesti in niciun alt loc.

Photo: Tumblr

Lionel Richie – Hello | So touching |

I’ve been alone with you
Inside my mind
And in my dreams I’ve kissed your lips
A thousand times
I sometimes see you
Pass outside my door
Hello!
Is it me you’re looking for?
I can see it in your eyes
I can see it in your smile
You’re all I’ve ever wanted
And my arms are open wide
Because you know just what to say
And you know just what to do
And I want to tell you so much
I love you

I long to see the sunlight in your hair
And tell you time and time again
How much I care
Sometimes I feel my heart will overflow
Hello!
I’ve just got to let you know
Because I wonder where you are
And I wonder what you do
Are you somewhere feeling lonely?
Or is someone loving you?
Tell me how to win your heart
For I haven’t got a clue
But let me start by saying I love you

!!!

Da.

Inchide ochii. Unde ti-e gandul?
Tacerea e asurzitoare, ma innebuneste. Stinge lumina, te rog, si ia-ma de mana. Tremur. Plang. El zbiera mai tare ca zgomotul unei avalanse si totusi mai incet ca bataile inimii mele. Nu mai aud nimic.

„Cum ar fi daca v-ati intalni si s-ar schimba totul?”
„M-as caca pe mine.. sper ca doar la figurat. Pentru mine clar s-ar schimba totul. Acum lasa asta, e tarziu, esti obosit, sunt obosita. Hai sa dormim.”
„Iubesti. E mai grav decat credeam.. tu esti mai rau decat credeam. Nu lasa asta asa.”

E ok sa ai amintiri. Anatomic vorbind, esti sanatos. Ce te faci atunci cand ramai doar cu ele? Cea mai aiurea chestie ca poti ramane cu ele mereu daca sentimentele pe care ti le amintesti inca le simti. Dar ce te mai faci daca si evolueaza?

Iti zic eu. Devii patetic. Incuiat mintal si la suflet. Rece. Visezi zapada, visezi cacat si il iei ca atare.

Dormi. Maine o sa fie bine.

„Nu te mai uita ca un bou. Lasa tricoul ala si baga-te aici.”
„Usor.”
„Te urasc!”
„Eu te urasc si mai mult!”

Intinde-te si taci. Inchide ochii si dormi, lasa idioteniile.

cugetariinmiezdenoapte

Vezi tu, intotdeauna am fost o persoana timida, insa nu pot da vina pe gene, pe faptul ca asa m-am nascut si poate asa trebuie sa fiu. Partea proasta in chestia asta e ca daca nu te nasti cu nevoia de a te exterioriza, ceea ce ar fi cat de cat omenesc, sau cu dorinta de a realiza lucrul asta, ramai cu aceleasi obiceiuri de rahat, nereusind sa te adaptezi asa cum trebuie. Am avut nevoie de saispe ani si o adolescenta nu tocmai rupta din filme ca sa realizez ca unul dintre principalele scopuri ale noastre, ca oameni, este sa invatam sa interactionam intr-un mod suficient de simplu incat sa putem sa ne apropiem de iluzia fericirii.

In momentul de fata inteleg pe deplin persoana care spunea ca in spatele unui zambet sunt ascunse multe. Sunt printre putinii oameni care ies cu zambetul pe buze din situatiile nefavorabile in care soarta ii introduce. Dar din pacate pentru mine, am stat atat de mult sa ma gandesc la toate circumstantele din a mea scurta viata, incat m-am infundat intr-un nivel pe care nici nu credeam ca il am. Sper din tot sufletul ca asta sa se datoreze doar varstei, si ca pana pe la douazeci si ceva de ani, sau indiferent in cat timp, sa ma descopar pe deplin, sa nu mai am parte de surprize, sa gasesc ceea ce imi place cu adevarat si sa ma lupt pana mor ca sa il ating.

Cu greu m-am apropiat de persoane, si cu mult mai greu am gasit in mine posibilitatea de a vorbi cu cineva despre problemele mele. Am citit mult, lucru care mi-a adus mai mult rau decat binepentru ca am incercat sa evit sau sa depasesc viziunile comune ale celor ca mine, mi-a reusit chiar sa reproduc in modul favorabil mie anumite principii, si din pricina felului meu de a fi, sa le schimb, sa fie diferite asa cum inca de la vreo trei, patru ani imi doream. Dar am avut si ghinionul de a ma indragosti de cineva si de a ma exprima in fata cuiva cum nu o mai facusem inainte si cum nici nu stiu daca o sa o mai fac vreodata. Si spun ghinionul pentru ca a fost mai tarziu decat ar fi trebuit. Si cum era si firesc pentru cei care mi se aseamana, asa inchisi cum spuneam mai devreme, perioada ce a urmat dupa eveniment, nu am facut altceva decat sa situez obiectul in cauza in mijlocul universului meu si de acolo sa pornesc spre ceea ce imi propusesem initial.

tumblr_m4piw0IuDI1r0mn2co1_500

Nu e un lucru rau, dar teoretic vorbind, odata indragostit chiar nu te mai poti intoarce la vechiul tu, oricat ai incerca. Deoarece practic e cu mult mai urat pentru ca: sentimentul ala nu trece, te inchide si mai mult chiar daca iti ofera mii de senzatii pe care inainte nu le intalneai, si te face sa simti ca traiesti.. intr-un fel. Si asa cum spuneam, sunt una dintre cei care pun sentimentele pe primul loc, apoi stau si analizeaza fiecare particula din cele intamplate si isi creaza noi probleme de la care pornesc spre alte ipoteze si bla bla bla. Cel mai grav lucru pe care l-am facut e ca mai-am pus fericirea in mainile acelei persoane si acum absolut toate gesturile in privinta acesteia par perfecte.

Nu stiu daca vreodata in viata am sa ma mai intalnesc cu acea persoana si cu toate astea imi place, ca majoritatea persoanelor de altfel, sa hiperbolizez situatia in care sunt pusa, sa fac o drama a existentei din faptul ca simt ceva pentru cineva. Poate viata nu e chiar asa cum cred eu, si nu ar trebui sa fac o aluzie atat de mare asupra fericirii mele, ca fiind doar langa o anumita persoana. Poate ar trebui sa las de la mine mult mai mult, sa las pretentiinte la o parte si sa ma multumesc cu ceea ce mi se ofera indiferent daca e ceea ce caut sau nu, sa let it be cum s-ar spune..

Dar imi sta in fire sa indepartez persoanele care nici nu imi imaginez cum vor sa mi se apropie. Bineinteles pentru ca cica iubesc. Poate nu e chiar asa. Poate nu in asta consta fericirea. Si mai mult ca sigur chestia cu o singura dragoste pentru fiecare e absurda in condintiile in care mai exista miliarde de oameni pe langa. Si cu toata harababura asta in minte, avand in subcontient zidita ideea ca nu putem sa trecem peste sentimentele care ne leaga de o persoana, ne inchidem in noi mai mult decat e cazul, facem tot posibilul sa ajungem sa ne uram pentru ca alaturi de cel pe care il consideram totul nu a mers, uitam sa ne legam de alte aspecte ale vietii, cum ar fi timpul ramas.

Presupunand ca acestea sunt ultimele minute pe care le traiesc, nici nu ma sinchisesc sa fac din ele ceva de neuitat. Fac umbra fara niciun rost planetei, nu sunt o persoana demna de citit, si din cate se vede am o parere de invidiat despre propria persoana. Si da, chiar sunt o persoana din cate spune certificatul de nastere. Exagerez si cand scriu toate cacaturile astea, ar trebui sa las viata sa decurga ca o adiere usoara, sa imi fixez anumite teluri dupa care sa ma ghidez si atat. Sa nu mai exagerez. Poate chiar nu e asa cum cred eu. Poate, poate.. mai am multe de invatat de la lumea asta vicioasa. Sau poate nu. You never know until you try or die.

Dum spiro, spero.

Viata noastra, a nenorocitilor, a jigodiilor, a muritorilor, e practic un document al istoriei, te lasi cetit sau nu e treaba ta, dar e alta musca si alt cacat sa rasfoiesti ce au altii de scris, sa copiezi randurile si gandurile altor cititori ale altor ziare, sa empatizezi cu tot ceea ce ii caracterizeaza. E o enorma falsitate si lasitate, mai bine zis, sa recunosti in fata unuia ca tine, care respira, ca intelegi prin ce probleme trece si ca ai si tu aceeasi situatie deficitara ca si el. Egoism, da, e cuvantul potrivit. Toti tinerii si nu numai, noi astia care dam vina pe politicieni, parinti, profesori, chiar si pe caini, ca tot e frecventa problema, mai putin pe noi insine, nu o sa reusim vreodata sa ajungem pe aceeasi lungime de unda cu restul civilizatiei care se afla in aceeasi lupta spre normalitate. Never, cuvantul potrivit..

 

Noi astia, care ne tot punem intrebari de cand lumea si pamantul, cum au fost create lumea si pamantul, sau noi, muritorii, un mecanism atat de elaborat de la atomi, la celule, la tesuturi, la organe s.a.m.d. am reusit sa elaboram niste sisteme cu mult peste abilitatile noastre si peste nivelul acesta minuscul al existentei, dar nu reusim sa cream si niste legaturi infime intre supravietuitori. Avem atata putere incat vindem vieti, prelucram sufletele, cautam doar fericirea prin beciuri si canale infundate, ne improscam cu noroi ca sa fim ridicati in slavi, si suntem ai dracu’ de mandri cand vine unu’ si zice vai, ce tare e ala. Totusi abia stim sa scriem, si IQ-ul nu depaseste numarul de la pantofii unui copil de 7 ani. Viata de cacat, trec anii prin noi, ca in niciun caz pe langa noi, din pacate; si sunt de numarat pe degetele de o mana cei care chiar pot sa spuna ca au realizat ceva pana la 18 ani. Mult mai trista e viata celor ce imbatranesc si nu o sa poata sa spuna vreodata asta.

 

Si nici macar nu mai incercam sa ne deschidem fata de alti compatrioti, cu vecinu’ sau stiu eu, cu cine e cel mai aproape, vorbim pe la spate ca sa nu vorbim in fata, sa nu ne strice aia imaginea daca ne invinetesc ochii. Supravietuim, din cate am vazut o facem chiar bine, la capitolul asta nu are nimeni nimic de reprosat, dar de trait, de unde. Ne pisam pe toti avand in cap imbecila convingere ca nu mai exista cineva « diferit » ca noi, ca suntem zmeii zmeilor si ceilalti stau in jurul gardului implorandu-ne sa intre. E mai grav cand ne vedem normali si ceilalti sunt ciudatii. Si noi continuam sa ii respingem pe prosti, prea prosti si pentru noi, fiinte prea proaste care vor sa ii faca pe altii sa se simta inferiori.

 

Principiul de baza e acelasi, unu’ si una’ fac sex, ca de dragoste nici nu vrem sa auzim, e pentru prosti cum spuneam, si iese copilu’, un batut in cap care in mai putin de trei ani va avea un telefon ce ii va intrece ca inteligenta pe ambii parinti la un loc, invatat aiurea sa se bage peste tot, sa aiba un tupeu taranesc, ca poate, poate el reuseste sa faca ce n-am reusit eu, ta-so. Si tot asa, un ciclu infinit de fiinte care nu au demnitatea sa poarte numele de oameni, falsi, lasi, imputiti si superficiali, multumiti cu bani, zero barat fara bani, intr-o continua cautare de ceva nou, poate neexistent inca, incapabili sa ii dam nastere, bineinteles.

 

Dar cum viata e prea scurta si graba e prea mare, ii dam dracu pe ceilalti, tot ce conteaza e sa ajungem sus, undeva sus, nu stim exact ce inseamna acel sus, si realizam intr-un final, mult prea tarziu, cand totul aproape s-a scurt, ca toti incearca acelasi lucru si, de fapt, nimeni nu reuseste. In fine, realizam ca asa-zisele relatii interumane sunt importante si am vrea sa le avem tocmai cand ne cad dintii si nu mai putem sa purtam o conversatie decenta, murim plini de regrete si pentru nimic, ajungem in pamant, ne umplem de viermi si ne transfomam in ceea ce aratam zi de zi ca suntem.

Acasa, cu de toate.

Mi s-a propus in ultima jumatate a anului sa ma duc la facultate in Bucuresti, ceea ce mi se pare genial, insa as fi avut nevoie de mai mult timp inainte sa fac pasul asta. Asa ca am decis ca cel mai bine e sa plec anul urmator, sa ma transfer daca se poate. In orice caz, analizand situatia am realizat ca o sa imi fie extrem de greu sa ma despart de tot trecutul meu. Practic si teoretic, toata viata mea e inradacinata in Craiova, de asta, evident, orasul asta o sa il numesc mereu acasa.  

95 % dintre rude, cunoscuti si prieteni stau aici. Si nu asta e problema, pentru ca ma oricum o sa ma intorc de cate ori o sa am ocazia, insa cand spun rude, cunoscuti si prieteni spun inevitabil si copilarie, iubire, liceu, tot.. asociate, bineinteles, cu anumite persoane cu ajutorul carora am devenit Cristina de astazi si spre care imi indrept toata recunostinta. Stiu ca trebuie sa ma conformez cu gandul ca in mai putin de doi ani o sa ma desprind din fundalul acestui oras si trebuie sa planuiesc si ceea ce o sa urmeze, cum o sa ma descurc, etc., dar asta e alta poveste.

large Dar vai, cat de dor o sa imi fie de absolut tot ce tine de viata mea de pana acum. De vecini, de peisajul pe care il vad cand deschid geamul, un bloc vechi cu fete cunoscute, cu vecina care se blocheaza in balcon de cate ori are ocazia, apoi suna la pompieri, de magazinul de la colt de unde am furat alaturi de ceilalti pusti mancare pentru cainii crezand ca sunt cereale, de cateii care aveau ocazia sa ma muste de atatea ori si totusi nu au facut-o pentru ca si eu le-am dus branza topita cand erau mici.

Strada mea, hmm strada aia mica si totusi primitoare, vazuta din punctul meu de vedere, strada aia pe care alergam ca nebuna cu ceilalti copii, pe care faceam farse trecatorilor sau le imparteam reviste scrise intr-un foarte banal mod cu stiloul, de cultura generala, cica.

Asa cum toate cartierele au o baba cu care nimeni de acolo nu prea se are bine, o sa imi fie dor pana si de Babar a noastra, care ne arunca cu rosii in cap sau cu galeti de apa si ne punea sare pe ghetus. Si totusi, din cate am observat, acum chiar ne saluta. Sa nu o las pe final pe cea cu care am avut atatea de patimit, reciproc fiind sentimentul, vanzatoarea de la magazinul de peste strada.

Nu pot sa uit de Pandi, catelul care sta tot timpul pe geam si priveste trecatorii,dar care pe mine inca ma latra cand ma vede,  nici de doamna care imi da mereu Buna ziua ! cu toate ca nu stiu cine e, sau de copiii pe care ii vad eu, acum, in fiecare zi jucandu-se, aducandu-mi aminte de vremurile cand eram in locul lor. Ah, ce frumoasa era viata pe atunci..

Sunt atatea personalitati de care o sa imi amintesc cu foarte mare drag in acest cartier, insa cel mai dor o sa imi fie de parinti, de prieteni si nu in ultimul rand, de camera mea mereu dezordonata. Incerc acum in timpul care mi-a mai ramas sa profit de toate astea si sa raman cu o amintire placuta chiar si din partea persoanelor pe care nu prea le agream. Dar ce rost mai au toate astea cand secundele se scurg atat de repede si nu pot sa stiu nici ce se poate intampla chiar inainte sa termin aceasta propo…